Istoria orașului

17 Iulie, 2012
Baia Mare a apărut pe harta aşezărilor urbane ca urmare a activităţii de exploatare a minereurilor neferoase, primele informaţii certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităţilor de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puţin din a doua jumătate a secolului XIII.
Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a oraşului, documentul din 29 mai 1329 prin care regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu.
Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”. O categorie distinctă de prevederi vizează organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. Deasemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.

Toate acestea denotă faptul că la mijlocul secolului XIV Baia Mare era un oraş structurat şi bine organizat, cu libertăţi specifice unui oraş liber regal care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituţia comitatului de la Satu Mare, situaţia menţinându-se pe parcursul secolelor, până în anul 1876.
Documentele relevă şi diversele denumiri ale oraşului Baia Mare în cursul devenirii sale: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya.
În anul 1411 este atestată existenţa Monetăriei la Baia Mare, ale cărei începuturi sunt mai timpurii, probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV. Aceasta s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria, în 1463 realizând un venit net de 20.000 florini anual, comparativ cu cele din Buda (8.000 florini anual) sau Sibiu (6.000 florini anual).
Mijlocul secolului XV înseamnă întrarea oraşului în posesia şi sfera de influenţă a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică şi edilitară. Reînnoirea şi lărgirea vechilor privilegii, sprijinirea mineritului şi a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii şi prin aducerea de specialişti străini, construcţiile spectaculoase, ajunse până în zilele noastre ca moşteniri valoroase şi simboluri istorice şi arhitectonice, toate acestea au contribuit la configurarea identităţii unui oraş prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei.

Astfel, la 2 ianuarie 1445, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453), la cererea judelui şi juraţilor, dispune ca autorităţile din ţară să respecte privilegiile locuitorilor oraşului Baia Mare, mai ales cele privitoare la scutirea de vamă şi libera trecere a celor care călătoresc în problemele mineritului şi pentru procurarea de alimente.
În anul 1446, Ioan de Hunedoara a vizitat oraşul şi a dispus construirea unui edificiu pentru soţia sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum şi a turnului – clopotniţă pentru impunătoarea biserică „Sfântul Ştefan”, care era deja ridicată din anul 1376. Finalizat de către fiul său, regele Matia Corvin (1458-1490), acesta constituie astăzi un autentic simbol istoric şi arhitectural al oraşului.
Turnul Sf. Ştefan sau „turnul mare” era şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului, respectiv a împrejurimilor, iar din primele decenii ale secolului XVII, funcţionalitatea şi utilitatea acestuia se amplifică prin montarea primului orologiu (1628).

Un alt element de civilizaţie urbană care merită amintit este faptul că, printr-o diplomă emisă la 7 mai 1472, regele Matia permite oraşului să perceapă vamă pentru căruţele care intră la târgul săptămânal din oraş, cu dreptul de a folosi acest venit pentru pavarea şi curăţirea străzilor.
În sfera economică, regele a fost preocupat de organizarea activităţilor miniere şi sporirea producţiei de metale preţioase, întărind la 12 mai 1458 privilegiile anterioare ale oraşului. În plan juridic, un privilegiu important l-a constituit acordarea puterii de judecată deplină oraşului, prin exercitarea dreptului de a pedepsi cu moartea – „ius gladii”, la 25 iunie 1484.
Între alte privilegii, important prin conţinut este şi cel din 9 noiembrie 1469 prin care regele Matia Corvin acorda oraşului, la cererea judelui, dreptul de a se înconjura cu zid împotriva repetatelor atacuri din afară, venite din partea românilor din Moldova („valahorum Moldavensis”). Vechiul sistem de apărare, format din valuri de pământ şi palănci (întărituri din trunchiuri de copaci aşezaţi orizontal) a fost înlocuit cu o centură de zid construit de către localnici, din piatră şi cărămidă, întrerupte din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice.

Din sistemul de fortificaţii ale oraşului, astăzi poate fi văzut şi vizitat Turnul Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de Bastionul de Muniţii, deoarece în încăperea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniţia necesară pentru apărare.
Accesul în interiorul oraşului se realiza prin mai multe porţi de intrare, cele mai importante fiind: Poarta Maghiară (Poarta de Sud), construită după anul 1500, în zona Pieţei Izvoarelor de azi, respectiv Poarta Podului (Poarta de Nord), localizată la capătul străzii Podul Viilor. Acestora li se adăugau o poartă situată în est, pe actuala stradă Vasile Lucaciu, şi una înspre vest, în zona actualului Colegiu Naţional „Gheorghe Şincai”. Hotarele oraşului se întindeau, conform diplomei de la 1347, confirmată inclusiv de regele Matia la 1476, dincolo de sistemul de apărare amintit, cuprinzând domeniul oraşului.
Pe lângă minerit, ca activitate determinantă, la Baia Mare este atestată documentar, pentru secolele XIV-XVIII, existenţa unui număr însemnat de meşteşugari, independenţi sau organizaţi în bresle: aurari, argintari, măcelari, dogari, croitori, brutari, blănari, cizmari etc. Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociaţii „industriale”.
Piaţa oraşului (Circulus Fori) servea de târg şi piaţă, aici desfăşurându-se şi târgul anual, Baia Mare având dreptul, prin diploma din anul 1437, de a organiza „un iarmaroc şi târg de an” care să înceapă în duminica dinainte de 16 octombrie (sărbătoarea „fericitului Gall mărturisitorul”) şi „să ţină fără contenire cincisprezece zile”.

După formarea Principatului autonom al Transilvaniei (1541) oraşul Baia Mare, minele şi monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor, atât unor particulari, precum familiile Herberstein sau Lisibona, dar şi oraşului, rezultatele fiind mai degrabă negative.
În plan educaţional, secolul XVI a adus, pe fondul izbânzii Reformei, înfiinţarea primei şcoli medii superioare, Schola Rivulina (1547), a cărei istorie este legată de destinul confesiunii protestante din oraş.
Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă (1694) a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfinţind trecerea oraşului în „Partium” şi în adminstrarea regilor Ungariei. Noul regim s-a instaurat cu dificultate, cauze multiple favorizând instabilitatea socială, pe fondul crizei politice şi economice. În contextul răscoalei antihabsburgice condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), Baia Mare a devenit teatrul de desfăşurare al unor operaţiuni militare, în cursul cărora haiducul Grigore Pintea (Viteazul), devenit comandant în oastea lui Rákóczi şi-a găsit sfârşitul în zona Porţii de Sud, fapt consemnat în protocolul de şedinţă al magistratului în 14 august 1703.
 
Mijlocul secolului XVIII aduce mutaţii semnificative în ceea ce priveşte organizarea sistemului minier, prin înfiinţarea la Baia Mare a Inspectoratului superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal. Noua instituţie avea atribuţii organizaţionale, judiciare şi financiare, pentru exercitarea cărora au fost create oficii miniere şi oficii de topitorie, precum şi judecătorii miniere, transformate ulterior (1788) în tribunale miniere districtuale. Jurisdicţia celui de la Baia Mare se întindea asupra unui număr de 6 comitate din Ungaria şi asupra Districtului Chioarului. Pentru a fi concentrate toate serviciile tehnice şi administrative, între anii 1734-1739 a fost construită o clădire destinată Inspectoratului superior minier, în care a funcţionat şi Monetăria (Műnz Amt). Edificiul a fost considerabil mărit în anul 1782, luând forma şi proporţiile pe care le păstrează şi astăzi, aici fiind sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş.

O conscriere a impunerilor de la sfârşitul secolului XVIII (1790) ne oferă o imagine de ansamblu asupra oraşului, consemnând existenţa unui număr de 3.580 locuitori şi a 705 case. A doua jumătate a secolului XVIII înseamnă apariţia unei problematici noi care, deşi cantonată iniţial pe palier ecleziastic, va pune în discuţie întregul sistem comunitar băimărean. În această perioadă, românii de confesiune greco-catolică încep seria demersurilor care vizau obţinerea unui lot de pământ necesar construcţiei unei biserici proprii. Într-o ecuaţie complicată, în care nu au lipsit idiosincraziile „celor vechi” faţă de cei care ameninţau să se insinueze într-o solidaritate forjată prin tradiţie, actorii au fost nu doar credincioşii români şi conducerea oraşului, ci şi forurile guvernamentale şi ecleziastice superioare. Intervenţia suveranei Maria Tereza (1717-1780) a fost decisivă, aceasta dispunând în 1767 acordarea unui lot necesar construirii bisericii şi şcolii românilor în suburbiile oraşului Baia Mare. Peste un an, conducerea urbei a pus la dispoziţia uniţilor un teren situat în partea răsăriteană a oraşului, imediat dincolo de zidul de apărare, mai exact între acesta şi strada Baia Sprie. Terenul se învecina la est cu grădina aflată în posesia Monetăriei, la sud cu calea („via”) „Curuli”, la vest cu zidul oraşului.
Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771, iar conscripţia ecleziastică din 1787 a consemnat în contul greco-catolicilor din Baia Mare o biserică de zid, un paroh şi 1114 suflete.

Structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului XVIII, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Din punct de vedere edilitar şi celelalte confesiuni şi-au edificat noi biserici. Astfel, între anii 1717-1720 s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaş de cult deţinut de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în 1773, când a devenit biserică parohială. O altă construcţie impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 (turnul fiind terminat în anul 1836) şi considerată un valoros monument de stil neoclasicist.

Secolul XIX accentuează tendinţele de urbanizare şi modernizare, documentele relevând că, din punct de vedere demografic, populaţia oraşului a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820 la 9.089 în 1896.
Din punct de vedere organizaţional, locul Inspectoratului superior minier a fost luat, în a doua jumătate a secolului XIX de către Direcţia minelor din Baia Mare, cu atribuţii extinse care au propulsat-o ca a doua instituţie de acest gen din Ungaria.
Sfârşitul secolului XIX a adus noi elemente de identitate pentru Baia Mare care a început să se afirme ca un centru artistic european, întemeiat pe fundamentele unei structuri educaţionale instituţionalizate, respectiv Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcţionează neîntrerupt din anul 1896, asigurând oraşului un loc şi un rol bine definite pe harta artei plastice din România şi din Europa.
Aceleaşi perioade îi aparţine şi Asociaţia muzeală băimăreană, înfiinţată la 31 august 1899 prin eforturile istoricului Gyula Schönherr şi care a reuşit să atragă în sprijinul ideii de înfiinţare a muzeului oraşului atât intelectualii cât şi autorităţile locale, instituţia muzeală deschizându-şi porţile la 19 iunie 1904.

Începutul secolului XX continuă seria realizărilor urbanistice, în anul 1910 inaugurându-se Hotelul Ştefan, edificiu impunător ridicat pe locul construcţiei având aceeaşi utilitate, dar care fusese afectată de un incendiu puternic în anul 1905. În 1911 s-a dat în folosinţă clădirea nouă a Şcolii de Pictură, fenomenul artistic de la Baia Mare înregistrând, până după cel de-al Doilea Război Mondial, mai multe substructuri ale educaţiei artistice: Şcoala Hollósy (1896-1901), Şcoala Liberă de Pictură (1902-1927), Şcoala de Arte Frumoase (1927-1935 şi 1940-1950).
Parcul oraşului s-a conturat pe locul grădinii publice amenajată în perioada 1840-1890, devenind un motiv de mândrie pentru localnici, dar şi de apreciere pentru oaspeţii oraşului. Unirea din 1918 şi instaurarea administraţiei româneşti au determinat modificări structurale, în consonanţă cu evoluţia societăţii româneşti. Astfel, Direcţia minelor şi uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietăţile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roşie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), dar şi pe cele din Rodna Veche, Roşia Montana şi Săcărâmb, precum şi Uzinele metalurgice Firiza de Jos şi Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcţionat şi societăţi miniere particulare, multe cu capital străin.

Realităţile economice nu păreau să fi fost într-o contradicţie fundamentală cu mediul înconjurător, de vreme ce, la data de 16 iunie 1930 Baia Mare a fost declarată staţiune climatică, situaţie care a adus beneficii zonei pe parcursul deceniului 4. Parcul central, redenumit „Regina Maria” constituia un element important al staţiunii, căruia i se adăugau şi altele, precum Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner şi Hotelul Ştefan, loc în care se desfăşurau atât reprezentaţii teatrale, cât şi expoziţii ale pictorilor care promovau frumuseţile oraşului şi ale zonei adiacente.
Piaţa din centrul vechi, în care se desfăşurau tradiţionalele târguri, a fost înlocuită, în anii 1933 – 1934, cu un parc bine îngrijit, toate aceste realităţi contribuind la definirea oraşului Baia Mare ca o aşezare urbană cochetă şi liniştită, în pofida dezvoltării activităţilor de extracţie şi de prelucrare a minereurilor neferoase, comparativ cu perioada anterioară.
Bazată pe aceste atuuri, elita băimăreană a iniţiat demersuri pentru validarea oraşului şi din perspectivă administrativă, Baia Mare devenind reşedinţa judeţului Satu Mare pentru o scurtă perioadă (1926). Eşecul i-a determinat pe lideri să se orienteze spre alte proiecte astfel că la 5 iunie 1930 Baia Mare a devenit reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, structură ecleziastică înfiinţată prin Concordatul semnat în 1927 între Sf. Scaun şi Regatul României, jurisdicţia sa întinzându-se asupra judeţelor Maramureş, Satu Mare şi a unei părţi din Sălaj. Catedrala noii episcopii a devenit biserica edificată în perioada 1905-1910, situată pe actuala stradă Vasile Lucaciu, care înlocuia prima biserică românească (1771), reşedinţa episcopală fiind în localul fostei Şcoli civile de fete, construit în anul 1892.

Această configurare instituţională a adus prestigiu social oraşului, definindu-l ca un pol urban dinamic, având funcţiuni bine articulate de ordin economic, ecleziastic, cultural şi turistic. Avatarurile celui de-al doilea război mondial şi ale perioadei ocupaţiei (1940-1944) au marcat profund comunitatea băimăreană, însă pentru proiectele regimului comunist oraşul Baia Mare devenise interesant din perspectivă politică, economică şi administrativă. Astfel, localitatea a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, mineritul şi metalurgia predominând în raport cu celelalte ramuri industriale. Această componentă a fost dublată de cea administrativă, oraşul devenind reşedinţa regiunii Baia Mare (1950), denumită ulterior Maramureş, iar în anul 1968 al judeţului Maramureş. Dezvoltarea economică, edilitară, educaţională, creşterea demografică au fost exponenţiale. Astfel, dacă în anul 1930 Baia Mare avea aproape 14.000 de locuitori, în 1977 numărul acestora trecea de 100.000.
Realizările industriale şi urbane au fost dublate însă, cu precădere în ultimii ani ai regimului comunist, de o altă realitate care, treptat, a devenit nu doar diferită, ci şi opusă celei oficiale, cultivată de propaganda comunistă. Cenuşiul a început să predomine nu doar la nivelul imaginii de ansamblu, ci şi la cel al existenţei cotidiene, atât de marcată de lipsuri. Activităţile industriei miniere şi metalurgice au avut, pe lângă beneficiile dezvoltării, efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.
 
Intrarea „cetăţii” în „zodia libertăţii”, după evenimentele din 1989, cu plusurile şi minusurile susceptibile a fi identificate, denotă intenţia comunităţii băimărene de a-şi afirma valorile tradiţionale în consonanţă cu tendinţele majore ale epocii actuale.
 
„Visit Maramureș ”este o aplicație bilingvă (română – engleză) care oferă vizitatorilor informații despre: obiective turistice, cazare și gastronomie, evenimente, trasee și informații turistice - Centre de informare turistică/ Salvamont Maramureș și harta Maramureșului.
 
Aplicația este disponibilă gratuit pe platformele IOS și Android, fiind gestionată de Consiliul Județean Maramureș

Operatorii care doresc să fie promovați gratuit în cadrul aplicației “ VISIT MARAMUREȘ” vor transmite pe e-mail, la adresele: marius.muresan@cjmaramures.ro sau adriana.danci@cjmaramures.ro următoarele documente :

     - date de contact (număr telefon, adresă-mail și adresa unității, pagină web);
     - certificatul de clasificare și anexa unității turistice;
     - trei fotografii relevante privind unitatea turistică cu drept de utilizare în scopul promovării (internet, tipărituri etc);
     - o scurtă descriere a unității și a serviciilor oferite potențialilor clienți.
 
Informații suplimentare la telefon 0262. 206. 113.
Se incarca...